Povestea lui Rusu Nicola

Pernița — un nume mic pentru o inimă mare

Pernița a apărut în viața mea într-o zi caldă de primăvară, când soarele părea să strălucească mai tare ca niciodată. Era un ghemotoc minuscul, abandonat într-un colț de curte, plin de praf și de teamă. M-am apropiat încet, cu inima strânsă, iar ea m-a privit cu ochi umezi și curioși. Nu a fugit, nu s-a speriat. A întins o lăbuță spre mine, mică și roz, ca și cum îmi cerea ajutorul. I-am spus atunci, pe loc, că va fi bine. Am numit-o Pernița pentru că avea cele mai pufoase și moi pernuțe pe care le-am văzut vreodată. Era fragilă, dar dornică să trăiască. Am dus-o imediat la veterinar, iar acolo am descoperit cât de curajoasă este — nu a scos niciun sunet când i s-a făcut controlul, doar s-a uitat la mine și a clipit încet, de parcă știa că totul va fi bine. Primele săptămâni au fost intense. Trebuia hrănită la ore fixe, ținută la căldură, învățată să aibă încredere. Dar Pernița a învățat repede. În fiecare zi mă aștepta dimineața cu ochi mari și o miorlăială scurtă, ca un salut. A crescut cu mine, în brațele mele, în zâmbetele mele, în zilele în care simțeam că lumea e un loc mai blând doar pentru că o aveam aproape. Acum aleargă prin curte ca o regină, se cațără pe garduri, doarme pe acoperiș și vine în fugă când o strig. E jucăușă, curioasă și puțin obraznică, dar își cere porția de alint în fiecare seară. Mă privește fix și toarce de cum o ating. A devenit nu doar pisica mea, ci și sufletul meu blănos. Pernița este dovada că din cele mai mici și neînsemnate începuturi pot lua naștere cele mai mari iubiri.

Adăugat de: Rusu Nicola